Fiul meu si lectia de iubire

De trei ori am inceput sa scriu acest text pana cand m-am hotarat ca nu exista un mod perfect de a face intoducerea, deoarece m-a emotionat mult prea mult ceea ce doresc sa va povestesc. Este vorba despre fiul meu cel mic, Lorenzo, care are aproape 5 ani. Azi mi-a dat o lectie despre iubire exact cand chiar el incepea sa o inteleaga. Crestem impreuna. Ce fericire mai mare poti avea ca parinte?

Eram in pat, ca in fiecare seara, cu micul nostru ritual: dat cu mir pe frunte, piept si manute, spus trei rugaciuni, imbratisat, inventat impreuna o poveste si cantat in timp ce il alaptez. Da, multi veti zice ca e prea mare pentru asta. Dar noi doi suntem de alta parere. Cand, dintr-o data, se opreste si ma priveste cu ochii lui mari, migdalati, care parca graiesc, asemeni fantanii sufletului. Si-mi spune: ” Mami, eu nu vreau sa uit niciodata toate lucrurile astea pe care le facem noi! ”

Apoi se piteste sub plapuma, nu inainte ca eu sa fi observat cum lacrimile abia reusea sa si le stapaneasca. Pentru un moment am ramas blocata. Nu stiam clar ce sa fac. Si i-am spus: ” Lorenzo, iesi de acolo si vino la mami in brate sa vorbim. Nu trebuie sa te rusinezi daca plangi. Si mami plange de multe oi. E ceva normal” . Si-a scos mai intai nasucul, precum un iepuras care scoate boticul din zapada care ii tine de cald, dar il si protejeaza de dusmani. Plangea si se stergea la ochi cu manseta de la bluza de pijama. Plangea cu suspine si imi tot repeta: ” Nu vreau sa uit! „.

Va imaginati ce am simtit in acele clipe? Nici trenul daca ma izbea in plin nu ma durea atat de tare ca neputinta de a ii garanta ca asta nu se va intampla, pentru ca stiam pe pielea mea ca toti uitam. Te poti lupta cu uitarea si cu timpul? Si mi-a venit o idee.

I-am spus: ” De asta plangi? Pentru ca nu vrei sa uiti? Hai sa-ti spun un secret si vei vedea ca e posibil sa reusim sa nu uitam nici eu, nici tu. Daca facem in fiecare zi lucrurile care ne fac fericiti si ne bucuram de ele atunci cand le facem, atunci chiar exista sansa sa nu le uitam! ” M-a luat in brate si m-a pupat si in acea clipa plangeam amandoi, fara sa ne fie rusine de lacrimi si de emotii. Eu plangeam cred de fericire ca am un asa copil sensibil si minunat. El, poate usurat si plin de speranta.

Cand credeam ca impasul trecuse, a sosit bomba. Si nu era una cu ceas la care macar sa te poti astepta. A fost precum o explozie neanuntata, ca o mina. Mi-a zis: ” Mami, asta e iubirea? ” . I-am zis ca da si il mangaiam, iar el se ghemuise in bratele mele. Stateam lipiti si inima mea se chinuia sa tina ritmul cu a lui. Mi-a raspuns cu cea mai frumoasa intrebare a unui copil de 5 ani: ” De ce iubirea ne face sa plangem? „. ” Pentru ca lacrimile vin din emotie, nu doar din tristete. Sufletul vorbeste cu noi si prin lacrimi” , i-am spus.

A stat putin tacut. Era o liniste care ne numara parca respiratiile. Credeam ca e aproape adormit. Nu, el inca se mai gandea si mi-a zis: ” Mami, trebuie sa facem multe poze. Sa-mi faci si cand sug. Si cand ma fac mare si o sa am si eu telefon, sa mi le dai, ca sa imi aduc aminte. ” Promisiunea ca asa voi face l-a linistit. A adormit tinandu-ne de mana, in timp ce eu ii cantam.

Apoi m-am dat usor jos din pat si am venit repede sa scriu ceea ce tocmai traisem impreuna cu el. Trebuia sa scriu ca sa fiu sigura ca nu voi uita.

42 Vizualizări