A cui sunt

Am fost 11 zile în România, de dor de țară și familie. Da, acel dor care are puterea unui meteorit. Acel dor care doare și care este udat de lacrimi. Acel dor provocat de o depărtare impusă atunci când simți că acasă trebuie să devină unde locuiești, nu unde îți sunt rădăcinile, asta dacă vrei să rămâi liber și fidel propriilor principii.
Recunosc, am o iubire ascunsă. Presa liberă și independentă va rămâne mereu dragostea mea, cu tot cu pasiunea și furtuna ce o poate provoca.
Am hotărât, așadar, să fac niște interviuri video cu oamenii momentului din politica românească. De ce? Pentru că am putut. Pentru că așa am simțit eu. Și în nici un caz pentru trafic pe blog, deoarece acest blog nu produce altceva decât ecoul gândurilor mele. Eu nu fac bani din ceea ce scriu. Eu scriu liber și o fac pentru că niciodată, repet, niciodată, nu mă voi opri din a spune ceea ce gândesc.
Nu mă așteptam însă ca aceste interviuri să dea naștere unor întrebări precum ” a cui ești? „, ” te întorci în presă? „, ” când pleci?”, ” intri în politică? „. Este atât de greu de înțeles că pot face ceea ce simt fără să fiu teleghidată sau fără să am gânduri ascunse și obiective de atins?
Ce vânt, ce furtună, ce pustiu am găsit în Pitești! Blogul mi-a picat de două ori. Interviurile îmi erau eliminate în mod repetat. Amenințările și-au făcut apariția în scris și la telefon și mă bucur că am dovada acestor lucruri. Pe cine și de ce deranjez?

227 Vizualizări