Declarația de dragoste a lui Cristian Sima

Iubirea este o metaforă, așa cum viața este un neobosit maraton. Când însă este vorba de dragostea de țară nu contează unde te găsești atunci când spui Te iubesc. Fiul alungat își poate iubi patria mai intens chiar decât cei obișnuiți deja să închidă ochii nepăsători.
Cristian Sima a publicat pe pagina sa de FB o minunată declarație de dragoste pentru România adormită. Sau poate o fericită se regăsește chiar printre rânduri.
Aceasta este scrisoarea integrală. Vă invit să o citiți sub îndemnul: să ne trezim!
” Un manifest:
Frumoasa din Pădurea Adormită

Undeva în Carpaţi, acum aproape 2000 de ani, s-a născut o copilă. A fost frumoasă de mică. S-a născut însă cu un mare defect: îi lipseau hormonii de creştere. De câte ori creştea un pic, era cuprinsă de o alergie şi scădea la loc. Părea o copilă care nu poate părăsi pubertatea. Avusese norocul de a se naşte cu o moştenire imensă, era bogată, dar nu prea putea să se bucure de bogăţia moştenită. Poate tocmai pentru că nu dobândise bogăția prin forţe proprii, ci era doar un dar divin. Cum era veşnic la pubertate şi veșnic virgină, pețitorii s-au grăbit să-i facă o curte asiduă. Pretendenţii erau atraşi care de o parte din corpul ei, care de Bucovina, unii de Ardeal, alţii de Basarabia sau de gurile Dunării. Niciun aspirant nu i-a dorit mintea, deşi era genială, avea o minte creativă şi mai ales un imens simţ al umorului. Cum nu prea avea ce să citească în castelul din Carpaţi, s-a dus prin bibliotecile vecinilor şi de la fiecare a adus o carte. A fost autodidactă, şi-a creat o cultură minoră, bazată pe cărţile aduse de la străini, dar a pus în ea o sensibilitate incomensurabilă. Pentru că era fragilă, tandră, senzuală şi mai ales răvăşitoare atunci când te privea.
Prin 1866, deja de peste 1000 de ani rămasă la pubertate, a făcut o căsătorie din interes cu un prinţ german. Prinţul era mult mai în vârstă şi mult mai experimentat. A cucerit-o cu un medicament care i-a activat brusc hormonii de creştere. Şi a crescut repede şi frumos, e drept, din când în când, coşurile pubertăţii reapăreau. În euforia acestei creşteri spectaculoase, undeva la Yalta, în Crimeea, o vrăjitoare cu mustăţi i-a prezis că va intra într-un somn profund pentru 100 de ani, şi ea şi pădurea în care trăia.
Fata noastră cea frumoasă şi sensibilă a adormit în 1945 şi odată cu ea au adormit şi cei 20 de milioane de copaci din pădurea din Carpaţi. Prin 1990, pădurile din jurul ei s-au trezit, doar că ea a continuat să doarmă, şi pădurea ei la fel.
În acestă letargie perpetuă, au apărut alţi prinţi străini; veneau, o admirau cât de frumoasă e, priveau pădurea adormită şi spuneau: „Frumuşică, dar… nimic!”
E drept, în ultimii 30 de ani, au apărut şi prinţi autohtoni, şi ei o doreau, dar nu reuşeau să o iubească adormită, reuşeau doar să se amăgească cu gândul că, odată trezită, le va fi amantă. Nu soţie. Prinţii autohtoni nu doreau să trezească pădurea, ci doar pe ea, le era frică de concurenţa copacilor.
Dar într-o zi, cu 25 de ani înainte ca blestemul să se termine, un tânăr fiu de ţăran a încercat să o sărute, cu patimă.
Copila noastră s-a trezit.
Cum în 75 de ani de somn profund auzise doar „Frumuşică, dar… nimic”, i-a dat o palmă.
Palma l-a trezit doar pe fiul de ţăran, nu şi pădurea adormită. Frumoasa noastră a înţeles că povestea ei de dragoste nu va continua fără ca fiecare copac să freamăte din nou, să foşnească, să se bucure de viaţă.
Atunci a înţeles că toţi copacii se cunosc, că toţi copacii se ating, se simt între ei. A zgâlţâit 100 de copaci, şi ei s-au trezit, fiecare copac trezit a zgâlţâit alţi 100 de copaci. Într-o efervescență generală, pădurea s-a trezit.
Fiul de ţăran, impresionat de foșnetul pădurii, a tăiat uscăciunile, a curăţat aerul, a lăsat copacii tineri să se dezvolte în voie, nestingheriţi de vecinii lor, în copaci seculari gata să refuze somnul. Şi când pădurea s-a trezit la realitate, fiul de ţăran şi frumoasa noastră au invitat toţi prinţii străini să îi admire. De data asta, prinţii nu au mai spus: „Frumuşică, dar… nimic”, ci au spus: „Nimic nu e mai frumos decât o pădure vie!”
Copacii au început să freamăte la unison, până şi copacii tăiaţi şi exportaţi în Vest s-au întors acasă să-şi caute o rădăcină nouă.
Pădurea a devenit mai deasă, apoi copacii au început să cânte la unison „Rapsodia română”.
Trezită din somn, Frumoasa din Pădurea Adormită s-a maturizat brusc, din pumn.
A încetat să-I mai compare pe pretendenţi şi s-a îndrăgostit iremediabil de cel ce a sărutat-o cu patimă.
A înţeles că deprimantele experienţe ale trecutului nu garantează eşecul experienţelor viitoare, a înteles să rişte, să rişte calculat, nu pentru un succes, ci pentru fericire.
A înţeles că fericirea e atunci când îţi doreşti ceea ce deja posezi, şi ea poseda şi pădurea, şi inima fiului de ţăran.

Vă place povestea?
Vă place finalul?
Nu încercaţi să fiţi fiul de ţăran, nu încercaţi să aflaţi cine e?
Încercaţi să fiţi copacul care se trezeşte!
Treziţi-vă nu din bun simţ, ci din dorinţa de a trăi viu, nu anesteziat „per sempre”!
Nu iubiţi o femeie pentru ce v-ar putea oferi, iubiţi-o necondiţionat pentru ce îi puteţi da. România e doar femeia noastră ideală!
E foarte sensibilă şi trebuie s-o luaţi cu grijă, cu mănuși, cu toată tandreţea de care dispuneţi.
Iubeşti doar atunci când nu aştepţi nimic de la iubita ta!”

138 Vizualizări