Copiii sunt mai importanti decat noi, parintii, si decat ceea ce consideram noi a fi corect. Sunt satula de atatea pareri pro si contra familiei traditionale. Pornesc de la o simpla intrebare: cine si cum a decis ce este cu adevarat o familie? Cat despre faza cu traditionala mi se face scarba de-a dreptul. Si am sa va si argumentez, evident, punctul meu de vedere.

Ma gandesc in primul rand la copiii abandonati. Sunt lasati in spitale sau pe strazi, de femei fara suflet, unele dintre ele chiar casatorite. Cine are copii isi aminteste cu siguranta de primul an de viata al unui copil… colici, primii dinti, multe plansete si durere prin care toti trec si care doar cu afectiune, un cantec duios si multa dragoste pot fi cat de cat alinate. Si, cu toate astea, tot neputiinciosi ne simtim in fata suferintei imense prin care trece un trup atat de micut si neajutorat. Primesc asa ceva copiii institutionalizati?

Imi indrept apoi atentia spre copiii nascuti si crescuti in familii sarace. Copii care nu sunt copii. Copii cu viata de adulti, care daca au sansa sa invete sunt chiar privilegiati. Copii care nu cunosc termenul vacanta, copii care muncesc la camp de la varste fragede, iar cei mai norocosi se duc doar cu animalele la pascut. Copii care traiesc in familii violente, in care consumul excesiv de alcool este normal precum un mic dejun romanesc care consta in  paine cu unt. Copii care nu au avut in viata lor o periuta de dinti. Copii care in iernile inghetate umbla prin zapada in cizme de cauciuc mai mari decat ei, in care ar putea inota daca zapada topita nu s-ar transforma dupa un timp in apa si apoi in gheata. Copii care mananca seara o bucata de mamaliga plina de funingine.

Familia traditionala, cum se vrea absurd numita, mai cuprinde un segment…cel al copiilor uitati de parinti. Dupa ce se bateau cu pumnii in piept ca ii iubesc, dispar in negura. Este lumea plina de astfel de falsi zmei, de o lasitate infioratoare. Si marea lor majoritate sunt vazuti in societate drept exemple de urmat, pentru ca nimeni nu le stie adevarata fata. Dar ei sunt condamnati sa traiasca in remuscarea propriilor minciuni.

Sa nu-i uitam nici pe frustratii perfecti din familiile instarite. Sunt copiii care au avut totul pe tava de mici, mai putin atentie, afectiune si intelegere. Copii cu care parintii nu s-au jucat niciodata. Unii au fost transformati in proiectii ale neimplinirilor adultilor, condamnati sa indeplineasca vise pe care destinul lor li le-a refuzat, acei copii soldati cu zambete false si vieti ce nu le aprtin. Si mai sunt cei care din lipsa dragostei se vor considera totdeauna niste neintelesi si vor suferi cat pentru tot neamul.

Asadar, dragii mei, aceasta este minunata familie traditionala compusa dintr-un barbat si o femeie? Cu ce este ea mai buna pentru un copil decat o familie compusa din parinti de acelasi sex, care prin infiere le ofera un viitor plin de afectiune, atentie si educatie? Ma refer strict la cuplurile echilibrate, nu la cele care fac parada din propria sexualitate! Si nu vorbesc vorbe, ci cunosc un asemnea caz. Si au toata admiratia mea! Si nu veniti sa-mi vorbiti despre influentarea sexualitatii unui copil crescut intr-un cuplu gay, pentru ca este demonstrat statistic exact contrariul. Probleme acestor copii vor fi create tot de o societate bigota, in care vor fi priviti ciudat si raniti prin intrebari tampite, cum ar fi: ” Mama ta unde e? ” sau ” Tatal tau a murit? ”

Ne ingradim singuri in prejudecati absurde. Ne creem convingeri de superioritate dintr-un egoism frate cu ignoranta. Multi daca ar sti ce sunt si s-ar mai putea naste o data, ar vrea sa se reincarneze intr-un bonobo si poate asa ar deveni mai toleranti si mai putin porniti impotriva oricui este diferit de ei, pentru ca da, ceea ce nu poti intelege, de multe ori te sperie si arunci cu pietre transformate in vorbe la fel ca  dupa un caine care doar dadea din coada, nevrand sa te muste.