Cântă-mi, mare, tu!

Stau în pat și ascult cum cântă marea. Vântul o mângâie, iar valurile ei țes vise pentru somnambuli. Ploaia mi-a furat toate lacrimile, dar durerea nu a secat. Gândurile mele ar vrea să se înece în ultima răsuflare, dar strigătul unui sărut mă ține de mână să nu pic. A rămas pentru totdeauna pe buzele sufletului meu.

Cel mai mult mi-am dorit să am o viață normală. Încă mai tânjesc după ceea ce nu am știut să am. Există vorbe care dor mai mult decât loviturile de bici pe pielea udă. Sunt priviri care prin absența lor rănesc puținul ce a mai rămas în tine, precum o ultimă picătură pe care nu reușești să o sorbi dintr-un pahar mult prea mare.

Da, azi sunt tristă. Acea tristețe amară, dar nu otrăvitoare încă. Este precum migdala…tu alegi ce vrei să faci cu ea…

Să mă întorc în timp să schimb ceva? Nici dacă aș putea nu aș face -o. Ar fi ca și când mi-aș dori ca un clopot să fie mut. Să -mi strig durerea? De ce, când pot să o cânt? Muzica vindecă suflete, iar mie azi îmi cântă marea.

317 Vizualizări