La asa ceva s-a ajuns?

Ce natie am devenit? Ce soi uscat de oameni? Unde ne sunt radacinile sufletului? Cata otrava ne mai lasam picurata in suflet clipa de clipa, daca s-a ajuns ca din opinii politice diferite, sa existe printre noi oameni care se bucura de raul altuia? Suntem vinovati cu totii daca s-a ajuns aici!

Sunt indignata dupa ce am vazut ura revarsata asupra unui politician, care se zbate intre viata si moarte, doar pentru ca este membru al unui partid. Despre Radu Vasilica vorbesc. Nu-l cunosc, dar, fratilor, oricat de mult m-ar deranja ceva in politica, niciodata, dar niciodata, nu mi-ar trece prin cap sa ma bucur de asa ceva. Este vorba despre degradare umana daca s-a ajuns la acest nivel. Nici daca v-ati inghiti inapoi cuvintele si apoi le-ati vomita, nu ati putea sterge o asemenea atitudine de neom!

De la indignare trec la durere, pentru ca printre cei care au comentat cu atata verva si veselie despre suferinta unui om, multi sunt parinti. Si ma intreb ce educatie le pot da ei, oare, copiilor lor? Si ma infioara ideea ca le-ar putea semana, ducand astfel de comportamente in viitor. Copiii nostri, empatici precum noi, vor trai printre astfel de suflete care se bucura cand un om poate muri.

Vorbim despre progres, regulile sociale ne-au sufocat existenta, multi pun cariera pe primul loc in viata, banii si tot ce inseamna a poseda au devenit templu pentru numeroase persoane. Si atunci ajungem treptat sa uitam sa fim oameni, chiar daca nu toti suntem asa, dar tacem in fata lor si nu ii ajutam sa regaseasca lumina aceea calda, care ne face sa credem ca a fi om este ceva special. Si astfel imi amintesc faptul ca animalele nu ucid niciodata din placere. Insa omul a dus acest lucru la rang de arta.

Cine sunt eu ca sa va cert sau sa va rog ceva, va puteti intreba. Sunt o simpla persoana, care spera ca a fi bun si a vedea scanteia de frumos in orice om nu inseamna sa fii idealist, ci sa iti doresti ca lumea sa nu devina neagra.