Cum ar fi fost daca…

Exista alegeri in viata care mistuie tot in sufletul daruit. Da, asta am scris, asta am vrut sa spun. Pentru ca atunci cand iubesti, te daruiesti cu tot ce e mai sfant in tine, cu sufletul fara de care nu ai fi om. Si urli, si-ti vine sa pleci departe de tine, departe de lume. Ai vrea sa ai puterea sa atingi norii, ca sa simti ca macar atunci cand zbori ai ajuns acolo din dorinta de libertate, pentru a fi tu, macar pentru o clipa. Nu ar mai conta apoi cum ar fi caderea, pentru ca deja te-ai obsnuit cu durerea pe care nici un medicament nu o poate vindeca.

Eram o copila visatoare atunci cand tot ce-mi doream de la viata era sa-mi fac o familie, si culmea, nu doream case, palate, feti frumosi, ci doar o viata normala. Ideea de putere nici macar nu o cunosteam. Adevarul este ca nici acum scopul meu in viata nu are nimic material in el, altfel drumul in aventura existentei mele mi l-as fi batut in mod diferit. Si totusi, soseste un moment in care te intrebi cum ar fi fost daca… Oricine trece prin aceasta etapa, mai devreme sau mai tarziu, ca vrea sau nu.

Asa ca ma intorc in timp si ma vad la sfarsitul gimnaziului, atunci cand trebuia sa ma hotarasc ce profil sa aleg la liceu. Am ales uman, filologie. Si de parca nu eram eu destul de sensibila, acest parcurs scolar mi-a accentuat latura mai putin calculata, rationala. Da, cred ca atunci, daca as fi optat pentru profilul real, as fi invatat sa iubesc cifrele si alte alegeri as fi facut apoi. Asa, am ramas o vesnica visatoare, mi-am hranit sufletul cu povesti din carti si am uitat sa fiu rationala, sau poate chiar nu am invatat niciodata. Dar ce am castigat, in schimb?

Am deprins curajul de a spune ce gandesc. Am prins dragul de a analiza vorbele si faptele, de a cunoaste si iubi oamenii. Am trait empatia si am plans emotionata de persoane pe care nu le cunosteam. Am cunoscut gustul frumoasei nebunii de a face ceea ce simt, fara calcule, fara prognoze, fara teama. Am devenit instinctiva si nu analitica. Am invatat sa traiesc fiecare zi, uitand de multe ori ca maine urma sa soseasca.

Privesc in urma si nu regret nimic. Stiu ca nu mi-am construit fericirea pe nefericirea altora. Acesta este si unul din principiile mele in viata. Am invatat sa renunt si sa astept. Iar iubirea am pus-o la loc sfant, mi-a fost ghid. Apoi, sa devin de doua ori mama m-a facut sa vad viata prin ochii copiilor mei si sa inteleg ca viitorul exista, ca merita privit si acceptat. Nu am mai vrut sa fug de mine, pentru ca i-am gasit pe ei si acolo se oglindea toata iubirea fiintei mele.