Alchimia vieţii

Mi-e viața ca un ghem de ațe multicolor cu care o mâță nebunatică se joacă neîncetat. Așa mi-a fost mereu rostogolit sufletul, de destin, de parcă cineva puternic și nevăzut tot încerca să îmi dea șah mat. Dar eu m-am încăpățânat să cresc și să mă agăț de fiecare experiență și am mers mai departe, neuitând nici o clipă ceea ce am învățat. Am devenit alchimistul vieții mele, transformând tristețea și durerea în fericire și speranță.Am fost mereu un copil nebun și așa mă simt și acum. Nu mi-am vândut niciodată sufletul, nici macar atunci când prețul putea chiar părea tentant. Am fugit de oamenii umbră, oameni cu zâmbet perfect, dar atât de goi și de dornici să  facă rău.

Am alergat spre iubire cu brațele larg deschise, de parcă mă pregăteam să zbor. M-am mai și împiedicat în fuga mea spre dragoste, dar m-am ridicat, asemeni copiilor care cad când învață să meargă, dar nu se sperie și încearcă iar. De am avea mereu încăpățânarea constructivă de copil, puritatea sufletului și dorința de iubire a inocenței acelei vârste, atunci întreaga noastră viață ar fi un vals.

Amintiri și vise se împletesc acum într-o îmbrățișare plină de foame, ca după o lungă zi de post negru. Speranțele îmi renasc în suflet și șterg lacrimi care încă mai dor. Mă gândesc la mâine și încerc să țes ziua care se apropie, ziua în care voi gusta iar buzele lui. Dar el e atât de departe… însă mintea și sufletul pot călători, pot risipi granițe și săruta nemărginitul. Atunci când privirea și zâmbetul spun TE IUBESC, timpul a înghețat, iar distanța s-a evaporat.

Visez la sărutul șoptit, simt cum freamătă în mine dorința. O chem și o alung în același timp. El îmi spune că nu aceasta este miza, că ne unește mult mai mult. Aș vrea să nu mă aibă repede, ca să îl pot avea mai mult timp. Dar gândurile bat la ușă, pictează cu nesaț notele iubirii pe portativul vieții.