Zen si arta repararii genunchiului

Scriu aceste randuri stand pe scaun in pozitia mea preferata, cu picoarele ridicate, dreptul sub mine, iar stangul, cel cu fractura la rotula, ridicat in asa fel incat imi pot sprijini bratul pe genunchi. Si asta dupa ce acum doua zile medicul ortoped imi spusese ca am nevoie de multe sedinte de fizioterapie pentru a imi redobandi putin din mobilitatea gambei, dupa doua luni de carje si orteza. Dar, sa revenim la ziua cu ultimul control medical, deoarece despre asta este vorba in ceea ce vreau sa va povestesc, pentru ca am intalnit o persoana speciala care m-a facut sa traiesc pe propria piele o experienta desprinsa parca dintr-un film.In decurs de cateva minute am inceput sa merg, dupa ce inainte aveam dureri si schiopatam.

Exista momente in viata cand scepticismul trebuie pus in cui si lasat loc unei alte viziuni asupra a ceea ce suntem si putem face. Este usor sa acceptam si o alta realitate daca ne dorim cu adevarat si mai ales daca avem curajul sa iesim din limitele tiparului impus de altii si acceptat de noi, fara sa stim cu adevarat din ce motiv. Nu suntem doar ceea ce vedem si intelegem.

Pe holul spitalului, intr-o tara straina care de aproape 15 ani mi-a devenit casa, asteptam cu zambetul pe buze si plina de optimism, impreuna cu fiii mei, sa mi se faca radiografia la genunchi, sa vad daca nesuferita de fractura se lipise. Deja mersul in carje devenise un sport pe care il stapaneam bine si reusisem sa urc scarile fara sa ma dezechilibrez si, capoasa si ambitioasa, nici liftul nu imi dorisem sa il iau. Autoironia a fost un bun medicament in toata aceasta perioada dificila, iar faptul ca am primit sprijin, fie moral, cat si direct de la cei dragi, mi-a dat o forta pe care nu imi imaginam ca as putea-o avea. Atunci cand esti jos si iti aduni fortele descoperi din ce aluat esti facut cu adevarat si simti cine tine la tine cu adevarat.

Pe Lorenzo, zambaretul meu de 4 ani, l-a apucat sughitul si nu ii trecea nici in ruptul capului nici cu apa, nici cu gadilat si in nici un fel. Si ne amuzam impreuna, ca doar nu era un capat de tara. Din coltul opus al salii de asteptare un domn aflat in carucior cu rotile mi-a spus: ” Daca vii cu cel mic la mine, il fac sa-i treaca sughitul! ” . Nu ma intrebati cum si de ce, dar asa am facut, iar metoda sa a dat imediat rezultat. V-o spun si voua, sa va fie de folos la nevoie. I-a spus lui Lorenzo: ” Tine barbia in piept, deschide gura si baga un deget in gura si pret de cateva secunde bune concentreaza-te sa nu iti atingi degetul cu limba. ” Si a functionat! A aplicat aceasta metoda si ieri si a mers.

Imi amitesc si acum chipul senin si zambitor al acestui domn misterios. Avea o blandete care iti dadea o stare de bine si de siguranta. Ma simteam ca atunci cand treci peste o prapastie pe o punte subreda, stiind ca daca se rupe ceva, tu nu patesti nimic, pentru ca poti zbura.

Si dupa raze a urmat asteptarea pentru vizita ortopedica. Nu va mai povestesc despre conditiile si curatenia din spitalele de aici, pentru ca risc sa va enervez. Va spun doar ca ma aflam intr-un mic orasel din Italia, in Latisana si ca Lorenzo urmarea cu mare interes scurtele documentare care rulau la televizorul din sala de asteptare. Si cine isi face aparitia, tot departe de noi? Evident, domnul misterios de mai devreme. Cel mic il vede, ne facem cu mana in semn de salut si apoi imi spune: ” Mami, era prietenul nostru care mi-a zis cum sa fac cu sughitul! „. Soseste si randul meu pentru mult asteptata vizita.

Intru schiopatand in cabinetul medicului, iar ceea ce mi-a spus mi-a taiat din elan si mi-a cam subrezit optimismul. Fractura la rotula nu era complet vindecata, dar partea mai rea era faptul ca nu puteam indoi piciorul mai mult decat in proportie de 40% nici macar cu forta, cu tot cu durerea pe care deja ma obisnuisem sa o tolerez. Mi-a dat trimitere pentru fizioterapie, spunandu-mi ca putin cate putin, dupa multe sedinte voi fi ceva mai bine. Cand mi-a zis ca-mi vor trebui si mici socuri electrice voiam sa cer o doza mai mare, dar pentru creier, pentru ca la mine loc de glume este oricand. Dar m-am abtinut. Se strecurase totusi si o raza de bucurie printre nori, si anume ca puteam renunta la orteza si la carje. Imi faceam deja mental planuri pentru plimbarile in baston, pentru ca aveam de gand sa fac multa miscare pentru a recapata tonusul muscular. Eram satula sa nu pot juca putin fotbal cu baietii si ma enerva si faptul ca picioarele mele pareau certate,  unul fiind mai subtire decat celalalt.

Ies din cabinet si pe hol, peste cine dau? Da, peste domnul misterios care ma cheama la el si ma intreaba cum sunt. Ii spun zambind ca bine si ca , acum, fara carje nu pot inca sa alerg, dar ca vreau sa invat sa zbor. Apoi redevin serioasa si ii povestesc ce si cum. Ma priveste zambind. In acei ochi infinitul pare mic. Dupa secunde de tacere lungi cat eternitatea imi spune: ” Daca vrei, pot sa-ti fac acum pe loc o terapie scurta si apoi vei putea merge imediat normal. ” Initial am ezitat, dar apoi am zis: ” Cum aici? Despre ce e vorba? „. Mi-a raspuns: ” Pune piciorul aici ca sa pot ajunge la el si ai incredere, nu te gandi la nimic. ” Mi-a indicat o scarita de la caruciorul cu rotile unde sa imi asez piciorul, iar eu am incercat sa-l ridic cei cativa centimetri care era nevoie si o durere puternica m-a cuprins. I-am zis ca nu pot, ca ma doare si m-a rugat sa fac un efort. Apoi s-a aplecat si cu doua degete ma presa puternic sub glezna, pe partea externa si mi-a zis: ” In care din cele doua puncte pe care apas te doare mai tare? „. I-am indicat locul, iar apoi a continuat apasarea doar pe cel dureros, spunandu-mi sa-i zic atunci cand durerea devine doar o presiune puternica. Eram surprinsa de senzatia de racoare pe care o simteam venind de jos in sus. Era intensa, dar placuta. Si i-am zis ca simteam asta, iar el zambea si continua sa apese. Cand i-am zis ca nu ma mai durea punctul respectiv, mi-a zis: ” Bun, acum indoaie genunchiul! ” Eu, speriata si mirata, i-am zis ca nu-l indoi, pentru ca eram sigura ca nu pot face asta deoarece stiam ca ma va durea. El iar m-a privit zambind si mi-a zis pe un ton calm: ” Ai incredere! Indoaie genunchiul! ” . Si l-am indoit fara sa ma doara si ca si cum nimic nu ar fi fost. Pe scaunele alaturate erau trei doamne in varsta care asistasera la toata scena si aveau fetele pline de uimire.

Cu cateva minute inainte eu abia puteam sa indoi putin de tot piciorul. Urcasem scarile in carje cu el teapan si ma durea cumplit la fiecare fortare. Medicul tocmai ma trasese de el in zadar, incercand sa-l indoaie si-mi recomandase multa fizioterapie ca sa recuperez mobilitatea treptatl. Iar eu acum stateam intr-un picior, cu cel fracturat indoit pana imi atingeam sezutul cu calcaiul si nu ma durea. Eram socata, iar ochii mi se umezisera. I-am zis ca este extraordinar si ii tot repetam ca eu nu puteam sa fac asa ceva de mai bine de doua luni. Si continuam sa indrept si sa indoi genunchiul. L-am luat in brate si i-am multumit. Ne-am prezentat si mi-a zis ca il cheama Gigi. Atat. Mi-a mai spus ca el poate calatori cu mintea, iar cazatura de care am avut parte , cu rotula fracturata cu tot, a fost lectia mea de viata ca sa vad cum este sa fiu ajutata de altii, sa ma gasesc in aceasta situatie grea. Si mi-a sugerat sa fac si o vizita medicala de alta specialitate, pentru ca de acolo porneste motivul cazaturii mele. Apoi, bulversata am plecat. Copiii mei se uitau la mine cum merg. Le-am aratat si lor cum indoi piciorul, fara sa-mi pese ca stateam ca o barza in sala de asteptare de la ortopedie, iar lumea se uita la mine.

Am coborat scarile ca un om normal, pe picioarele mele. Nu-mi venea sa cred ce tocmai mi se intamplase. Cel mic mi-a zis: ” Mami, poti sa mergi, ti-a trecut durerea. ” Fiul cel mare m-a intrebat curios daca nu cumva doctorul reusise sa faca asta. I-am raspuns ca nu, iar apoi am inceput sa-i povestesc totul lui, care, dupa ce ma vazuse atatea zile cum taram piciorul dupa mine si ma chinuiam, dupa ce ma auzise trezindu-ma din somn tipand de durere pentru ca indoisem in mod inconstient piciorul in timp ce dormeam, acum chiar vedea diferenta evidenta.

Dupa ce m-am linistit putin pe o banca din fata spitalului, am inceput iar sa merg si sa indoi piciorul, vrand parca sa ma conving ca era totul real. Nu va pot descrie bucuria si emotia pe care le-am trait. M-am hotarat sa ma duc sa il caut si sa-i mai multumesc inca o data si sa-i spun cum reusisem sa merg si sa cobor scarile, pentru ca el, de acolo de unde era, reusise sa ma vada facand doar cativa pasi. Mi-a spus: ” Faptul ca te-ai intors este cel mai mare dar pentru mine. Nu te voi uita! ” I-am raspuns ca nici eu nu il voi uita niciodata. Si apoi am mai stat putin de vorba si am povestit. I-am cerut permisiunea sa scriu pe blog aceasta experienta inedita si i-am urat la randul meu multa sanatate, ca de la pacient la pacient.

Cine este insa acest domn misterios? Un tanar care il insotea mi-a zis ca i se spune Gigi il Loco si ca este un comic, un cabaretist cu un spumos simt al umorului care aduce zambete pe chipul tuturor. Da, este chiar un personaj indragit si cunoscut de multi, care in afara scenei ajuta oameni. O face din suflet, pentru ca asa simte si astfel schimba vieti. In cateva minute petrecute alaturi de el am realizat cat suntem de mici pentru ca nu acceptam cine suntem si ce putem face cu adevarat.

Te duci la medic sa-ti vindeci trupul si pleci de acolo cu mintea mai deschisa spre nou si cu sufletul incarcat de frumos, dupa o intalnire bizara cu un necunoscut pe holul spitalului. Multumesc petru tot, Gigi!