De ce am tacut atatea zile

Multi sunt cei care s-au intrebat ce e cu mine de nu mai bat campii pe blog. Unii poate chiar s-au bucurat sperand ca au scapat de un ghimpe, altii au ramas indiferenti, dar pentru voi, cei care ati vrut sa stiti de mine si ati banuit ca nu sunt tocmai bine, am vrut sa scriu aceste randuri.Orice persoana trece macar o data in viata printr-o perioada in care se inchide in buncarul sufletului. Depinde ce provoaca aceasta atitudine. La mine motivul a fost aparent banal. O nesuferita de fractura la rotula dupa ce am cazut cu bicicleta pentru ca mi s-a facut rau din senin in timp ce pedalam.

La inceput m-am amuzat pe  seama mea, pentru ca autoironia nu mi-a lipsit niciodata. Sa merg in carje cu piciorul imobilizat fara sa il pot flexa cat de putin, a fost initial motiv de glume. Mergeam de parca eram cel putin beata. Pare usor, dar va provoc sa incercati sa va deplasati sau sa urcati si sa coborati scarile asa.  Am acceptat relativ usor si faptul ca voi fi in aceasta situatie mai bine de o luna. Dar cand am vazut ca nu ma mai pot ocupa asa cum mi-as dori de pustiul meu de 4 ani, starea mea sufleteasca a inceput sa se clatine serios.

Am cunoscut treptat nervii, frustrarea, lacrimile sufocate, neputinta si in final acceptarea. Sa nu ma pot plimba cu cel mic, sa nu ne putem juca asa cum ne-am dori… oricat de puternic este un om, tot il darama pana la urma asa ceva. Si, cand am vazut cat ajutor, cata intelegere si afectiune primesc de la acest ghemotoc de om, atunci am realizat ca sunt o mama fericita. Va puteti imagina un copil de 4 ani dand cu mopul si luand in serios aceasta treaba? El reuseste si chiar din proprie intiativa, ca sa ma ajute, ca a vazut ca imi era foarte greu sa o fac. Am inventat jocuri noi: am transformat carjele in jucarii… nici nu aveti idee in ce sabii bune se poate transforma sau cum se da sut cu o carja.

De 1 Iunie a fost cea mai mare provocare. Locuim la 500 m de plaja. Si de cand m-am accidentat nu am vazut marea, iar puiul meu isi dorea sa se joace pe malul marii. Acesta a fost cadoul meu pentru el de Ziua Copiilor. I-am zis: ” Lorenzo, azi mergem la plaja! ” . Si ne-am dus… Nu a contat ca am facut 55 de minute pana acolo. El nu si-a pierdut nici o clipa rabdarea, nu s-a vaitat ca a durat prea mult. Ma ajuta si ma incuraja… Vreti sa stiti ce am facut cand am ajuns acolo si l-am vazut alergand fericit? Am plans. Au fost lacrimi dulci. Nu conta ca eram fleasca de transpiratie, ca ma dureau piciorul, bratele si palmele. Nu conta decat ca de fiecare data cand simteam ca nu mai pot si ca nu voi reusi sa ajung, il priveam si imi spuneam: ” O mama poate orice, o mama nu renunta! ”

Cat el s-a zbenguit pe malul marii fericit m-am gandit cat sunt de norocoasa ca doar mi-am fracturat rotula. Se vindeca si apoi revin la viata mea normala. Dar cati sunt cei care traiesc intr-o continua suferinta, nu ca nimicul prin care trec eu acum…

Bucurati-va de fiecare clipa frumoasa! Traiti-o din plin, ca si cum foamea de fericire ar fi imposibil de oprit. Multe lucruri in viata ati crezut ca sunt pentru totdeauna, dar totul pana la urma se fractureaza precum o rotula…