Ea este Florica

In Duminica Floriilor am inteles ca viata trece pe langa noi, ca suntem umbre in comparatie cu lumina care straluceste in sufletul unor oameni pe langa care trecem fara sa ii vedem. Da, am spus corect. Noi suntem umbrele, nu ei!

Am cunoscut-o pe Florica. Inca de cand fiul meu cel mic, acum in varsta de patru ani, avea cateva luni si il plimbam prin parcul din centrul orasului, o vedeam acolo insotita de catelusa ei. Statea langa statuia lui I.C. Bratianu sau pe o banca si niciodata nu deranja pe nimeni. Intotdeauna am iubit animalele si poate tocmai prietenia stransa dintre ea si ghemotocul de blana negru cu alb mi-au atras atentia. Cand afara era frig o aseza pe o paturica langa ea pe banca si se bucurau impreuna de razele de soare care le mangaiau. Alteori se jucau si o priveam cum isi imbratiseaza afectuos prietena necuvantatoare.

Intr-o zi am surprins-o cand impartea cu ea un covrig si apoi s-a dus si a aruncat la cosul de gunoi din indepartare ambalajul. Atunci am inteles ca pentru tanara misterioasa acel parc era ca si casa ei, pentru ca iti ingrijesti caminul si vrei sa-l pastrezi curat. Nu vorbeam cu ea, doar o priveam si ma minunam de privirea ei senina si de zambetul sincer care ii dadea o lumina speciala chipului. O simteam vesela si blanda. Si, cand am cunoscut-o, am descoperit cu bucurie ca este chiar asa, ba chiar iti da prin vorbele sale si putin din optimismul ei.

Am decis sa vorbesc cu ea si sa-i aflu povestea. Anii treceau si pe ea o intalneam in parc negresit de fiecare data. Doream sa o cunosc. Am aflat ca o cheama Florica, iar pe catelusa ei Luciana. Am putut astfel sa ii spun La multi ani, pentru ca era ziua ei onomastica. Are 32 de ani, iar viata pana acum nu i-a fost tocmai usoara.

Cand era mica, la putin timp dupa Revolutie, mama ei a vrut sa o vanda unei familii de americani, dar tatal nu a fost de acord. Si in cele din urma a ajuns la orfelinat. ” Am cinci frati dupa mama si cinci frati dupa tata, dar cel mai mult tin la fratele meu Iulian. E mai mic decat mine cu un an si am crescut impreuna la Casa de copii. Cu el am putut sa zambesc si sa plang ” , imi povesteste Florica. Deja sufletul mi se face ghem cand aud aceste cuvinte, imaginandu-mi doi copilasi de cativa anisori dusi de parinti la orfelinat si lasati acolo speriati, plangand. Ii vad asteptand in fiecare zi ca mama sa se intoarca la ei si sa ii ia acasa. Dar anii trec, ei cresc si rar isi mai amintesc de ei mama si tata. Doar vin si pleaca. ” Veneau pe la noi. Ne mai aduceau dulciuri. Dar noi voiam acasa. ” Ii lasa intre peretii reci, in grija strainilor care nu le pot oferi iubirea dupa care tanjesc asemeni oricarui copil.

Ajunsa la varsta de 14 ani primeste cu bucurie vestea ca parintii o vor lua acasa. De atat de mult timp asteptase aceasta clipa…Nu stia insa ce urma sa i se intample alaturi de cei care i-au dat viata. ” Au vrut sa ma marite, cum e obiceiul la noi. Si sa ia bani. M-au batut cu bata ca sa ma oblige sa ma marit si pentru ca nu am vrut au zis sa plec la cersit. Dar eu nu am vrut.  Munceam cu ziua prin sat, la sapa, la ce era nevoie. Imi luau toti banii si ma mai si bateau apoi. Si cand nu am mai putut, am fugit. Cand am vazut inima rea, am plecat de la ei. ” Sa fugi de parintii dupa dragostea carora ai plans atata amar de ani. Noi le spunem povesti copiilor cand ii adormim. Ea, cand era mica, isi spunea singura povesti…cu mama si cu tata…

A ajuns iar in grija statului si acolo a ramas cat de mult s-a putut. Este pe strazi de cand avea 24 de ani. A mai locuit de atunci la familii de la tara unde ajuta in gospodarie, iar cand nu mai aveau nevoie de ea pleca. Asa a ajuns sa-i fie casa ziua parcul, iar cand Soarele apune, sa se duca intr-un Centru de noapte din oras.  Este mereu ingrijita, nu cere niciodata nimic nimanui. Se bucura cand cineva o mai cheama la curatenie sau la alte treburi. ” As vrea sa am un servici. Eu iau ziarul si caut. Mereu caut. Dar e tot mai greu. Nu ma plang ca nu am bani. Cum a trait Isus in saracie si suferinta, pot sa traiesc si eu. ”

Am vrut sa stiu ce simte acum, privind in urma, pentru parintii ei. ” Eu i-am iertat demult pe mama si tata, pentru ca daca in viata nu ierti, inseamna ca nu il iubesti pe Dumnezeu. ” M-au pus pe ganduri vorbele ei. Cati dintre noi avem sufletul atat de curat? Ea e o tanara care nu a fost botezata, dar care este mai credincioasa decat multi dintre cei care se duc des la biserica. Credinta ei este un izvor de iubire si de bun simt.

Mi-a povestit apoi de catelusa Luciana, pe care o are inca de cand era un puiut. Sunt nedespartite. Noaptea are un adapost pentru ea, un cotet in curtea unei persoane cu suflet. In fiecare dimineata grija ei este sa se duca la prietena ei blanoasa. ” Eu fara Luciana nu pot sa stau si nici ea fara mine. Cand am fost o saptamana in spital mereu plangea dupa mine si nici mancare nu ii trebuia. E pentru mine cum e bebelusul pentru dumneavoastra „, imi spune zambind. Tot timpul cat am vorbit cu ea zambea. Dar nu acel zambet amar care sa ascunda in coltul gurii tristete. Ea are o pace in suflet si un optimism debordant. Sa povestesc cu ea a fost chiar adierea primaverii care a sosit.

Mi-a spus ca i-a dat acest nume catelusei pentru ca i-a placut de un baiat Lucian. Si a continuat: ” Am visat mereu ca am copii, fete. Dar baiatul trebuie sa gaseasca fata si nu invers. Si fara cununie in fata lui Dumnezeu nu pot. ”

Are o asa inocenta Florica, incat vorbele ei vin din suflet. Nu o intrerup pentru ca-mi place mult sa o ascult. ” Fara un prieten, fara Isus si fara un suflet langa tine esti singur pe lume. Cu Luciana nu sunt niciodata singura ” , imi spune ea si iar zambeste.

O intreb cum se vede peste ani, daca ii e teama ca va imbatrani si va fi singura. ” De ce sa-mi fie teama? Nu fac rau nimanui. Nici nu gandesc raul cuiva. Oricum, adevarata casa este sus in cer. De asta s-a inrait lumea, pentru ca uitam unii de altii. ” La auzul acestor vorbe am tacut. Acea tacere insotita de un oftat. Si m-am rusinat pentru toate lacrimile varsate de mine din motive puerile, pentru ca nu am avut mereu puterea sa ii iert pe cei care mi-au gresit, pentru ca nu m-am multumit cu ceea ce aveam si pentru ca si eu faceam parte dintre cei care au uitat de oamenii de langa noi.